Asta nu are ce cauta pe blogul asta dar e o tara libera

Sunt prinsa intr-o agonie continua cu care am fost nevoita sa ma invat. Sunt momente ca asta, in care mi se opreste mintea si incep sa simt punctul mort sau agonia de care ziceam. Nu dureaza mult pana-mi trece, de-aia incerc sa dau repede din degete. E ciudat. 5, 10 minute in care orice e frumos pentru mine dispare, si ramane agonia asta ; mama ei. Of, si tot nu pot, nu pot, nu pot sa explic exact ce simt. Deja am folosit de 3 ori cuvantul « agonie » si ma indrept rapid catre exces si uciderea unui text interesant. Cum sa zic eu ? Uite, de exemplu, acum am un nodulet in capul pieptului. Parca mi s-a contractat toata suflarea acolo. Cred ca de-aia nu mai gandesc eu limpede. Impulsurile catre creier ajung mai greu decat RATB-ul 182 intr-o zi de luni la ora 18. Nu vreau, refuz, refuz sa pronunto-scriu cuvantul « viata », chiar daca despre asta e vorba. Acum na, cumva, am zis-o.

E si mai greu cand nu mai poti sa respiri cat trebuie.

Uneori am impresia ca sunt un om care nu stie sa respire. Cred ca de aici incepe sa se instaleze programul supravietuire.exe. Sa zic ca, asta este prima etapa, cea fizica. Respir cat sa nu cad din picioare si sa raman cazuta. Si da, asta sunt eu, o supravietuitoare. Nu, nu, n-am supravietuit din ceva. Supravietuiesc in fiecare zi, pentru ca atata pot. Nu mi-e rusine s-o zic, nu. Pana la urma, nimeni nu stie cum supravietuieste fiecare. In ritmul asta alert, conceptul de fericire, parca nici nu mai e atat de discutat. Mi se pare ca cel de supravietuire a luat toate atributele sinonime cu « relativ », « discutabil ». Sunt genul de persoana pe care nu ai vrea sa o ai ca prieten. Vin la pachet cu norul negru de deasupra capului si e de inteles. Poate daca as respira mai bine, cu tot sufletul, ar zbura si negriciosul asta de langa mine.

Pana la urma, nici eu nu ma vreau ca prietena. Dar n-am ce sa fac. Mamele isi mai pot da copiii spre adoptie, dar eu, trebuie sa traiesc cu el, n-am ce sa fac.

Sunt orice dar nu un entertainer. Si nu ma refer la sensul profesional sau rautacios. Ci la disponibilitatea de a fi deschisa catre oameni. De a sti sa vorbesc cu ei, sa rad cu ei pentru c-am stiut sa zic o gluma. Astea sunt tainice pentru mine. Nu zic, ma mai scot uneori si o nimeresc. Mai am si eu zile bune in care respir destul de ok incat sa vreau sa vorbesc, sa stiu ce si sa fac oamenii sa uite cum sunt de fapt.

Atentie, nu ma plang. Sau nu vreau sa-mi fac reclama norisorului de la etaj.

Mie-mi place sa citesc oamenii, si-n online si-n offline, si cand au fericiri si cand au tristeturi. Iar pe mine, nu mai spun, ca n-am incotro.

Simt ca nu am reusit sa explic ce simt.

Pana la urma, nici nu ma intereseaza sa se alinieze oamenii ca planetele dupa ce citesc textul asta. Stiu ca prea putini gasesc ceva bun in asta, si unde mai pui la socoteala ca nu am niciun talent in a stiliza sau comercializa tristetea.

Mi-ar placea sa fiu entertainerul de care ziceam.

Mi se pare amuzant si vreau sa scriu si aici despre imaginea care tocmai mi-a venit in minte. Un parc, zona de leagane si tobogane, nimeni, eu pe o banca imbracata in clown si norisorul meu care si-a chemat tot neamul. Amuzant e faptul ca urasc clownii si ma asociez cu ei. Si si mai amuzant, cu toata ironia de care dispun, e faptul ca genul asta de entertainer sunt eu, de meserie.

Restul e disperare, speranta, bunatate si rautate. Toate astea intr-o bula unde nu mai e aer. N-am dat din coate cand a trebuit ca sa am si eu o bula mai mare. Amuzant.

Nu zic ca acum ar fi tarziu. Dar nu stiu cat de tarziu se va face pana voi afla eu cum. 🙂

Sa fiti bucurosi !

Anunțuri

„E bine”

Inca ma mai uit la reclame. Chiar stau si le comentez pe unele. Asa cum spun si in categorii, unele ma coafeaza, altele nu. Anyway, asta nu e un articol despre asta, ci despre simplul fapt ca astazi ma simt bine. Da, pulseaza acest sentiment in pieptul meu si vreau sa stie toata lumea. Lumea care ma citeste.

Nu stiu ce-a declansat asta, but it feels good. E ca o treaba circulara la mine. Pe langa faptul ca ma simt bine, ma simt bine si ca ma simt bine. Double *feeling good* feeling.

Nu sunt o persoana cu un zambet mereu pe fata sau cu vreo energie debordanta -nu vreau sa spun cuvantul cu „d” care se termina in camasuta aia traditionala a noastra- si de aceea ma bucur semnificativ de mult atunci cand am o stare buna. In mod normal sunt eu si gandurile mele multe si grele.

Azi am cantat, am continuat sa mananc sanatos asa cum mi-am propus de cateva zile, m-am uitat la clipurile celor de la BuzzFeed, mi-am adus aminte de Adele si i-am ascultat melodiile, am baut o cana de ceai si m-am bucurat de nori. I’m just a simple girl, when I do the right simple things I post a *feeling good* status.

Doar ca e doar un singur sentiment. Cred ca toata lumea ar trebui sa simta ce simt eu. Si nu ma refer la situatia in care faci ceva cu scopul de a-ti ridica moralul or something like that. Nu la cutia aia mare de inghetata si acele ore multe de uitat la serialul tau preferat ma gandesc, ci la sentimentul de bine care apare pur si simplu. Te invarti de 2 ori si de nicaieri, bam! it pops into your chest.

Pentru ca nu cred in oameni vesnic fericiti, hai sa dedicam o clipa de zambet momentelor de bine care ne iau prin surprindere.

Si ca sa va indulciti si mai mult, va las aici unul din albumele Adelei. Enjoy.

Cat de greu e sa intri intr-o agentie de publicitate? Lvl 9999+ „FTW”

Ei, deja am raspuns la intrebare. Dar vreau sa-mi mai exprim putin of-ul pe-aici. MACAR ATAT SA POT SA FAC.

*meh*. Da, e foarte greu in timpurile noastre sa intri intr-o agentie. Like, da-o naibii. Si nu vorbesc de instalatorii cu 7 clase care s-au gandit sa se reprofileze. Si chiar si asa. Ma gandesc ca atunci cand spui „agentie de publicitate”, chiar si din Romania, spui „creativitate”. Right? Toaaata lumea, in toaaate anunturile de angajare pe un post intr-o agentie, cere creativitate. Dar -si ma chinui sa nu pun o intrebare retorica- unde e creativitatea din procesul de angajare? Na, ca n-am reusit.

Adica pe bune, unde e *think outside de box*-ul ala? Exista atatia oameni geniali intr-un domeniu, nedescoperiti si ramasi cu un job de rahat, doar din cauza faptului ca toti angajatorii au acealasi si aceleasi cerinte comuniste si pline de frica.

„O, Doamne, trebuie sa-i cerem 1000 de ani experienta, ca daca nu stie ce face?” Zi, ma, ca se trezeste Bianca Dragusanu sa aplice la un post de copywriter de pe Bestjobs?

My point is, nu vine mama-mare sa vrea sa se angajeze la tine. Cati din tara asta traiesc cu impresia ca reclamele de pe Antena1 sunt facute chiar de ei? „O, dar uite ce i-au copiat astia de la Protv!!!” Poate nu chiar asa, dar eu zic ca multora nici nu le trece prin minte domeniul asta si nu inteleg ce-i aia „copywriter”.

Si asta se aplica chiar si la posturile de graphic designeri. Daca zice acolo ca stie Illustrator si Corel si are un portofoliu facut pentru proiecte de pe Freelancer si vrea la tine la agentie, de ce-i dai un sut in fund si nu-l chemi macar la interviu? Doar pentru ca n-are experienta?

Da-i un brief de rezolvat sa vezi ce stie. Dar cand ii faci brief-ul ala, ai si tu grija si nu-l scrie-n scarba. De la ambiguitate pana la a ti se raspunde: „Imi pare rau, nu te afli printre cei selectati. *insert no actual reason*” e doar juma’ de pas.

Sa nu mai spun de majoritatea content-urilor din interviurile de pe IQads. Ba, (o bag totusi p-aia cu „toti”) TOTI, povestesc cum pur si simplu au nimerit intr-o agentie. „Am mers acolo, am facut aia, am dres aialalta, am vorbit cu X si NU STIU CUM dar am ajuns in agentia Y.”

Misto.

Hai gata, nu mai zic nimic. Astept doar momentul in care imi va raspunde cineva la dilema mea: De unde ati vrea sa vedeti in CV „7 ani de experienta”, cand toti o cereti si nu toata lumea are bani de scoli cum e ADC?

V-am pupat pe brifulet.

Surse FOTO: giphy.com, tumbrl.com

10% pentru bacsis, dar cat la suta pentru maniere?

Cat la suta pentru maniere frumoase si politicoase ofera din timpul lor, angajatii pe postul de chelner? As vrea CASA stiu si eu de ce sa respect cei 10% din consumatie pentru bacsis atunci cand nu sunt tratata cum trebuie?

Ce inseamna „cum trebuie” la mine. Sa intru ca o diva in cafenea si sa se rostogoleasca covoru’ rosu sub picioarele mele. In timp ce se rostogoleste sa vad sclipirea firelor din aur din tesatura covorului si pentru CASA nu orbesc, sa-mi pun Ray Banii la ochii mei la fel de sclipitori. Sa vina domnita sau domnu’ chelner la mine repede cu-n scaun CARE sa mi-l puna repede la masuta sa sed. Sa ma gadile cu vorbe dulci de genul „domnia ta” sau „stimata domnita preafrumoasa”.

Da, ma, glumesc. Dar puii mei, de ceva timp ma tot contrazic cu prietenul meu. El mi-o da p-aia ca asa a fost educat, sa arunce cu 10%. Si nu zic, c-ar fi un lucru rau. E frumos sa apreciezi munca oamenilor. Mai ales ca nu-s cine stie ce salarii in domeniul asta. Dar hai sa ne oprim putin si sa nu mai fim asa snobi in darnicismul asta.

Ca sa las bacsis misto, eu, PERSONAL, trebuie sa ma fi simtit ok in interactiune cu chelnerul/ita. Sa vad un zambet, un „buna ziua”, un „s-aveti o zi frumoasa”, „cu placere” si „multumesc”. Mare cacat nu vreau.

Aia voiam sa zic. Nu mai hraniti snobismul. Daca se planteaza langa tine, sta cu carnetelu-n mana si se uita de sus de parca scrie pe fata ei ca urmeaza sa-ti scuipe in tot ce urmeaza sa comanzi, de ce sa-i lasi zeci de lei bacsis?

Surse FOTO: giphy.com si geekongadgets.com 

Your message was succesfully sent.

Tare mult as vrea… (Citeste-ma!)

From: Aliman Alexandra

To: contact@romaniancopywriter.ro

Jun 10 at 9:41 PM

…sa scriu pe site-ul tau.
Hei, hei. Iti scriu, Romanian Copywriter, pentru ca imi place de tine si imi place cum gandesti. Chiar daca te-ai impersonat sub forma unei pagini online, eu as vrea sa ne imprietenim. Iar eu cand ma imprietenesc cu cineva, imi place sa fac schimb de idei si experiente. Imi place la fel de mult ca si tie treaba asta cu publicitatea si visez sa ajung ceea ce spune si numele tau, un copywriter, mandra ca e romanca. Sunt la inceput de drum, cu o facultate semi-terminata intr-un domeniu nu foarte compatibil cu mine; desi sociologia de baza ma atrage din simplul fapt ca firea mea e pusa pe nascocit teorii teorioase in fiecare moment al zilei, daydreamer-ul din mine are visul conturat acum. Si acela are contur de spot publicitar, alteori se metamorfozeaza intr-un print misto, lucruri frumoase. De ce vreau sa fiu copywriter? Probabil este intrebarea pe care tu, Romanian Copywriter mi-ai adresat-o mie telepatic, exact acum 5 secunde. Sunt o buna ascultatoare, si de aceea tin sa-ti raspund. Pentru ca iubesc cuvintele mai mult decat pe mine. Si pentru ca societatea m-a invatat, si nu prin amfiteatre, ca e bine sa presari putin egoism peste briosa din sufletul tau. Imi doresc sa fiu regina lor. La reine de la paroles. Vreau sa am regatul meu, unde voi sede hipstereste pe tronul meu facut din perne si de unde voi juca sah cu sentimentele pe care eu cu manutele astea doua le voi creea oamenilor, ca un MC la o tastatura micuta si uzata atat cat sa-mi faca ochii mandri. Am si un blog, unde mai scriu una-alta. In mare, am turnat deja un milimetru de fundatie carierei mele. Ok, poate doar jumatate de milimetru. Dar, cum intotdeauna exista un „dar”, vreau sa iau acest cuvant si sa folosesc semantica omofonului sau. M-am gandit ca ar fi tare. Tare ca urmatorii doi centimetri de fundatie pe care i-as turna impreuna cu tine. I thought, let’s give it a try.
So, this is it: Alexandra se uita la reclame. Si astept un feedback cu inima cat un purice.
Te salut, domnule Romanian Copywriter!
Ma intitulez,
Alexandra, cea care se uita la reclame.

Campania asta campeaza un „da” in mintea ta?

O campanie care pledeaza pentru legalizarea casatoriile intre persoanele de acelasi sex, everywhere. O campanie touchy, concept frumos. Da, oamenii mor putin pe dinauntru atunci cand regreta lucruri pe care nu le-au facut. Toti oamenii. Campania asta in schimb, nu arata neaparat adevaratul voice tone al acestor oameni. Dupa parerea mea, cel putin.

Este cunoscut de toata lumea ca exista o ura si o deranjare din partea ambelor parti. Ideea e ca inteleg, si eu daca as iubi o fata as dori sa o pot tine de mana pe strada, sa o pot saruta la fel de lejer cum il sarut pe iubitul meu. Dar nu e de ajuns ca eu and 1000 others sa fie de acord cu asta. Ura innebuneste, odata incalcat acest principiu, pe care Vasile il are, Vasile va innebuni, pentru ca societatea e prea mare pentru a lupta cu ea si isi va da seama ca un principiu de-al lui, incalcat fiind de catre societate, e un principiu care va ramane in stadiul asta. Dar problema nu e doar Vasile, problema e ca sunt multi, foarte multi ca Vasile si atunci cine e considerat problema? Cei foarte multi ca Vasile sau cei care isi iubesc aproapele, identic din punct de vedere genital?

„Genul” asta de iubire, mentionand ca ghilimelele sunt pentru a ironiza ideea ca exista mai multe tipuri de iubire(referindu-ma strict la iubirea erotica), a existat probabil din totdeauna; sau ma rog, de demul. Insa adevarul este ca niciodata nu a fost tratat ca atare. Mereu a fost ascuns si neacceptat intr-o forma sau alta. Ce inseamna sa faci o campanie de genu’ asta? Sa faci un lucru frumos pentru oameni dar din pacate, nu pentru toti; pentru ca nu ii poti obliga pe ceilalti sa inchida ochii. Despre asta este si vorba. Mai sunt gramezi de ani buni pana cand oamenii vor fi atat de open-minded cum se spune.  Ce inseamna sa atingi rezultat dorit, atunci cand faci o campanie ca asta? Imi imaginez ca in situatia actuala, movement-ul corect al campaniei ar trebui sa fie pe principiul toate cele 7 miliarde de oameni sa spuna un „I do” pentru cei care nu pot spune „I do-ul” lor. Dar de la unii, I do-ul asta nu are de unde veni.

Nu stiu, poate vorbesc prea mult din perspectiva Romaniei. E clar ca toti bunicii care se plimba cu RATB-ul, de exemplu, vor experimenta anumite sentimente nu tocmai placute. This is the fucking reality.

In final, I do accept everybody’s love, but I can’t do more than that. I’m sorry.

Copacii mor, asfaltul se naste

Cred ca mai toata lumea a vazut campania lui Prince Ea- Dear Future Generation. Ma bucur ca e virala. Ma bucur ca cineva a dorit sa-si foloseasca vocea in sensul asta. M-am mai bucurat si pentru ca mi-am dat seama ca tot tipul asta a facut si filmul legat de continua deconectare dintre oameni- Can We Auto-Correct Humanity? 

M-a atins, stie sa vorbeasca, stie CE SA vorbeasca, stie CUM sa vorbeasca. Doar de asta se ocupa. VREAU sa cred ca el chiar crede in ceea ce zice, si ce incearca sa faca, nu doar incearca sa fie cat mai credibil.

Cat despre metoda de a transmite mesajul, imi place de mor cum ne altoieste cu jocuri de cuvinte. Cand ma uitam la Dear Future Generation mi-a iesit o gaina de sub piele, cand a zis: „I’m sorry that we paid so much atention to Isis and very little to how fast the Ice is melting”.

Frate, copiii mei, copiii copiilor mei, nici nu vor mai face biologie. De ce sa mai faca? Poate doar sa transformam biologia in bionic-ologia; ologia mentalitatii defecte, imbatata cu balast si nesatula de bani.

N-o sa am un caine cu care nepotii mei sa se joace cand vor veni in vacanta la bunici. Dar n-o sa am nici tablete atarnand pe masuta de cafea din sufragerie, pe post de reviste.

Ramanem cu florile si frunzele pe care le-am pus la uscat printre pagini de carti. ierbarele se vor vinde la licitatie.

De ce sa distrugem planeta asta? Ca sa avem ce face cu rachetele in afara de a cheltui banii pe ele? Cautam alt loc in Universul asta. Pentru cine? Pentru mine? Pentru Vasile care toata viata lui n-a facut altceva decat sa-si vada de treaba lui, la casa lui, cu plantele lui, cu animalele lui? Nu. Pentru cine e mai puternic. Pentru cine are bani.

Pentru ca Hunger Games poate fi un trailer al unui film real.

Si pentru ca lumea e atat de mare, si oamenii atat de prosti incat sa faca viata atat de ironica.

„Cineva” mi-a ras in nas cand imediat dupa ce am vazut asta:

mi-a aratat asta:

Fericiti cei ce vor ramane cu FarmVille…